Stau. Stau si astept sa plec la aeroport in lobby-ul hotelului in care l-am revazut pe el dupa 2 luni. Ma intorc in Bucuresti dupa 3 saptamani in Bruxelles. Masuram totul in luni, saptamani, zile, ore…acum imi dau seama, cu el am masurat totul in momente (poate prea rare, poate prea putine, poate prea speciale).

 Stau si astept si ma gandesc ca simplul fapt ca ne-am revazut a fost un moment special.

De obicei, ma intorc la Bucuresti vinerea dupa munca, dar acum am ramas pentru el, aveam o nevoie imperioasa sa-l revad, simteam ca nu mai pot astepta nici o zi in plus, ce sa mai vorbim de 2-3 saptamani. Sunt la Bruxelles de 3 saptamani, 3 saptamani de stat in aceeasi camera de hotel si de infruntat vremea deprimanta din acest oras. Ma innebuneste miscarea asta intre 4 pereti seara de seara. Mi-am si pierdut putin puterea de munca, motivatia sa fac miscare, sa mananc sanatos. Imi lipseste apartamentul meu mediocru de la periferia unui oras mediocru, numit Bucuresti. Oras mediocru pe care, inexplicabil, il iubesc.

La fel de inexplicabile au fost mai toate iubirile mele. Toate iubirile mele au fost deficitare, asa cum este acest Bucuresti. Poate tocmai deficitele te fac sa iubesti mai mult. E la fel ca in nutritie, ai un deficit, mananci mai mult din acel aliment, iti cere corpul, nu prea poti sa controlezi. Nici nu stiu acum daca iubesc sau ma vindec incet de o iubire mai veche, el ma ajuta sa ma vindec, dar nu e nicidecum un pansament. Nu as putea sa spun asta despre el, mi se pare ca l-as jigni. Nu pot nici spune ca il cunosc, dar din dialogurile virtuale si putinele iesiri, mi se pare un om bun, un om cuminte, un om asa frumos pe care nu ai cum sa nu-l indragesti. Este ciudat, cum poti sa comunici asa bine cu o alta fiinta umana, venita dintr-o alta parte a lumii, dar nu te poti intelege deloc cu un alt om de aceeasi nationalitate cu tine. Am sustinut de atatea ori ca nu as putea sa am o relatia (fie ea si de prietenie) cu un strain pentru ca mi se pare ca bariera unei limbi straine te impiedica sa iti exprimi asa bine ideile si sentimentele, ca nu te poti face asa bine inteles. Dar, iata-ma! Iata-ma avand discutii asa profunde cu el. “Niciodata sa nu spui niciodata”, cat poate fi de adevarat!

Si n-am facut mare lucru. Ne-am plimbat prin “ploaia a la Bruxelles”, am luat cina, am vorbit, am zambit. Daca esti cu cine trebuie, nici nu ai nevoie de mai mult. Multe “companii” m-ar plictisi in astfel de seri simple, dar acum eram foarte fericita cu lucruri atat de simple.

Ne vom revedea peste doua saptamani in mediocrul Bucuresti.

Si apoi, poate nu ne vom mai revedea niciodata in aceasta lume moderna, in care suntem impinsi sa lasam sentimentele pe ultimul loc.